Destinaţie finală...

Destinaţie finală...

Timpul. De câte ori nu ne-am mirat de împrejurările care se descompun sau se compun în prezenţa noastră, dar pur şi simplu nu am putut să luăm parte la ele, nu pentru că nu ne-am dorit asta, ci pentru că într-un fel am înţeles că nu nouă ne sunt adresate aceste rânduri de viaţă.

Poate că pentru mulţi această dezvăluire nu este nimic şocant. Până aici totul sună bine, dar atunci când înţelegi că devii un fel de abstract al unei generaţii care consideră că telefonul mobil este mai important sau atunci când este mai important să vorbim pe Facebook în loc să ne chinuim să ieşim şi să ascultăm verde în faţă ce are cineva de spus, ajungi să crezi că nimic nu mai contează, că este exact aşa cum spui tu: te-au acaparat maşinăriile mai deştepte, te-au răpit lucrurile care ar trebui să pălească în faţa celor cărora le arăţi că le eşti aproape.

Da, am Facebook, da – trimit mesaje sau sun, dar asta nu înseamnă că dacă ai nevoie de mine nu voi arunca şi nu voi strivii totul în calea mea pentru a putea fi acolo pentru tine.

Sunt genul de persoană căreia nu îi pasă ce cred ceilalţi despre ea, genul de persoană care pune totul mai presus de totul meu personal. Da, uneori mă simt părăsită şi da, uneori nu vreau să vorbesc, dar asta nu înseamnă că mă voi închide pentru totdeauna. Asta nu înseamnă că nu înţeleg, că nu văd sau că nu aud.

Ador persoanele care ştiu să spună în mai puţin de douăzeci de rânduri ce alţii au reuşit să spună în şapte sute de mii de pagini şi tot n-au punctat nimic. Sunt scurtă, la obiect şi mereu gata să îţi arăt că poate greşeşti. Nu am trecut prin toate, ar fi fost imposibil să mai trăiesc încă dacă aş fi făcut asta, dar pot spune că mă simt destul de ageră mintal cât să pot să îţi anticipez următorul pas.

Multe dintre lucrurile care se petrec în jurul meu trec neobservate, dar cu toate acestea încerc să arunc în faţa vieţii câte o palmă din când în când şi să îi reamintesc că este mult mai important să găseşti adevărata valoare a lucrurilor, să poţi să arunci cu încrederea şi să îţi urli amarul fără să fii nevoit să te uiţi înapoi şi să te surprinzi muşcându-ţi buza de jos pentru că ţi-ai fi dorit ca lucrurile să se fi desfăşurat altcumva.

Alergi într-un haos pe care nici tu nu îl mai poţi percepe şi atunci cine eşti? Unde te afli? Unde te duci? Mai crezi? Mai poţi? Mai găseşti alinare, confort? Mai poţi să mai zâmbeşti şi să nu pari distrus de alte gânduri? Mai poţi?

Uneori da, de cele mai multe ori te rezumi la un râs amar pe care doar tu îl cunoşti, dar de cele mai puţine ori ajungi să te exteriorizezi. Să vezi lumea, să atingi lumea, să arăţi lumii că eşti mai tare, mai presus, mai bun decât mulţi alţii! Şi aşa reuşeşti să te rezumi la un fel de univers paralel în care îţi poţi permite să simţi.

Te simţi încolţit de ceilalţi. Hiene gata să îţi sfâşie sufletul şi dorinţa doar pentru simplul fapt pentru că ai îndrăznit să ai o opinie. Sistemul. Sau poate chiar tu însuţi îţi îngrădeşti fericirea şi libertatea. Poate chiar tu eşti cel vinovat! Uită-te la tine mai întâi de a acuza, apoi acuză şi susţine opinia. Este cel mai important să vezi înainte să atingi, dar cel mai bine este să asculţi înainte să iei o decizie.

De cele mai multe ori ne-am întrebat: dar unde mergem? Nimeni nu ştie, cititorule, nimeni nu poate să găsească un răspuns clar. Nu există o destinaţie finală, nu există o linie de sosire pe care să o poţi vedea, există mereu doar ascensiuni şi/sau coborâri de care suntem sau nu fericiţi. Există piedici, momente, lucruri, oameni, înţelesuri pe care uneori le descoperim uşor, dar alteori înţelegem că nu putem să mergem mai departe, că ne-am aruncat într-un crez orb şi am uitat să mai ascultăm ceea ce era cel mai important: viaţa în sine.

Timpul este un fel de ucigaş perfect gata să te denunţe primului eşec şi să uite de tine, dar asta nu înseamnă că nu poţi învinge, asta nu înseamnă că durerea ta nu se poate materializa sub formă de umbre înnegrite de cerneală pe foi îngălbenite de timp, asta nu înseamnă că propriul tău suflet a uitat să mai existe, ci că încearcă o salvare de urgenţă, un fel de „back-up” plan de care nici nu ştiai!

Suntem raţionamente de înaltă clasă, dar nu toţi ştim a folosi raţionamentul sau cunoştinţa de cauză, dar asta nu a împiedicat pe nimeni să se afirme, din contră, asta a ajutat la descoperirea eului nostru interior, la puntea de legătură dintre noi şi restul. Nu este în regulă să fii „normal”, diferit sună mereu mai bine! Găseşte-te pe tine, cititorule, apoi găseşte pe cine cauţi sau ceea ce cauţi!