miercuri, 20 noiembrie 2013

Ultima stea - proza scurta





Mă îndreptam deja spre o sinucidere curată aşa că ce mai conta dacă îmi mai pierdeam vremea cinci minute la un colţ de stradă aşteptând ca nenorocirea asta de misiune să se termine? Îmi acceptasem soarta cu mult înainte să fiu capabilă să îmi împletesc neuronii în jurul acestui concept. Eram a lor şi cu asta basta! Cui îi păsa că nimeni nu avea voie să joace decât dacă totul era într-un mod bizar şi plin de complicaţii inutile ale căror predecesoare eram încă inaptă să le înţeles. Oarecum.
Saythorius fusese planeta mea de baştină decând mă ştiam; locuisem, mâncasem, dormisem, îmi trăisem viaţa aici de dinainte ca alţii să aibe în grijă această planetă, era totul acum sau niciodată, era totul aici sau nicicum. Poate că mă lăsasem închisă în mine atâta vreme, dar optsprezece ani reprezentau abisul meu şi al tuturor celor ca mine! Ca şi cetăţean de drept al unei dintre cele mai sărace planete din Universul Alahmidhei aveam dreptul să aleg orice destin îmi doream, atâta vreme cât se afla sub alegerile celor din celelalte douăzeci de planete. În principiu aveam dreptul să îmi aleg să fiu un nimeni.
Cel puţin totul reprezenta alegerea mea într-un fel şi asta conta, sau cel puţin asta încercau să ne bage pe gât toţi cei care aveau voie să facă asta. Gavaris era guvernul nostru; totalitarist, complet dezechilibrat, nelalocul lui, dar totuşi aici şi gata să ne distrugă fără să clipească de mai multe ori. Ideea lor de egalitatea, era conceptul nostru de dezechilibrare, dar nimănui nu îi păsa ce un saythorius avea de zis în apărarea lui. Eram boala care distrusese atâtea lucruri de atât de multă vreme, eram ceea ce mulţi ar considera o civilizaţie fără scrupule, dezordonată şi mereu gata de luptă, dar nu eram aşa! Noi eram cei pe care îi antrenau să devină armata perfectă pentru că sângele nostru conţinea materialul carhantei, noi eram cei programaţi genetic să omorâm fără să gândim prea mult. Eram cei mai răi şi totuşi cu toţii ne căutau; noi eram cei care nu aveam dreptul la alegeri voluntare datorită stigmatei pe care o căram cu noi tot timpul, iar acest timp necruţător ne profana gândirea tot timpul, ne distrugea corpurile cu munca asiduă din minele de cobalt şi ne făcea pielea ca de alabastru. Nici ochii nu ne ajutau să plecăm de aici, fiind singura civilizaţie a căror culoare nu se combina niciodată perfect, ochii noştrii fiind aproape singurul lucru care ne făcea să ne dăm la o parte dintr-o ascensiune pe scara ierarhică.


miercuri, 2 octombrie 2013

Ce este o melodie bună?



Ce este o melodie bună?

M-am tot gândit zilele astea la întrebarea „Ce este o melodie bună?” şi mi-am dat seama că sunt un mic punct în univers când vine vorba de răspunsul la această întrebare!
Sincer? Nu ştiu! Pentru mulţi o melodie bună reprezintă doar câteva acorduri bune care te pun în mişcare la prima oră – gen alarma de dimineaţă – pentru alţii muzica înseamnă mai mult, mult mai mult. Aşa că m-am gândit să fac puţină cercetare şi să văd ce şi cum!
Anca a spus: O melodie buna este cea care te poate face sa te simţi detensionat de tot si toate, care te face sa zâmbeşti, sa fredonezi versurile si sa o dai pe repetă incontinuu. Una care te binedispune oricând si oriunde ai auzi-o; depinde si de persoana evident, lucru care face întrebarea subiectiva.
Să mă gândesc. Pentru mine una o melodie bună se face recunoscută foarte greu. Nu trebuie să fie populară sau uitată de vânturi sau ploi, ci trebuie să îmi găsească o anumită stare de spirit sau să îmi înţeleagă aproximativ toate stările de spirit pe care le-am pierdut de-a lungul anilor sau pe care le regăsesc acum când mai am puţin şi împlinesc douăzeci de ani. O melodie bună, întru subiectivitatea mea, înseamnă o anumită frază sau vers care să înţeleagă nouăsprezece ani de viaţă. Greu, ştiu, dar asta nu înseamnă că poate am găsit sau încă mai caut asta.
Mi-a fost mereu mai uşor să mă exprim în scris sau prin muzică, uneori poate m-am exprimat mai bine verbal, dar rareori am ales liniştea sau tăcerea pe post de modalitate de exprimare. Da, ştiu, recunosc – vorbesc mult şi uneori scriu prea mult.
Oricum, mi-am descoperit aviditatea pentru muzică încă din copilărie, când deşi ştiam că sunt praf la categoria ureche muzicală, lăsând la o parte dezastrul de voce pe care îl am, mi-am dat seama că deşi nu deţin niciuna dintre abilităţile pe care le venerez cu atât de multă tărie, am găsit mereu în muzică un refugiu necondiţionat şi care m-a făcut să văd lumea altfel.

Şi de ce să nu recunosc, am trecut prin toate etapele unui ascultător de muzică neexperimentat. Am ascultat melodii din toate genurile posibile. De la manelele care încă mai urlă la vecini ale lui Salam, până la muzica populară sau de operă. Recunosc, am fost un copil neexperimentat şi atunci am ales calea mai „grea” în a-mi defini dorinţa de muzică. Dacă la început am ales să experimentez „comercialul” (toată lumea din jurul meu asculta manele sau alte melodii de care nu sunt ruşinată acum, dar nici mândră nu sunt), am trecut apoi – treptat, treptat – şi la muzică de calitate.
Am ales să ascult ritmuri care să îmi şi inspire ceva. Mereu am fost de părere că o melodie bună nu necesită întotdeauna versuri ca să se facă resimţită, ajungând astfel să ascult simfoniile lui Bethoveen sau să îmi fac playlist-uri întregi cu muzică de vioară sau pian. Că apoi am triat din ele şi am ales doar acele câteva melodii care îmi aminteau sau îmi redau pofta de viţă – partea a doua.
Din muzica clasică – unde am rămas cu destul de multe melodii care şi acum le mai las pe repetă – am trecut şi la stiluri hip-hop, rap, reggae, rock, dance, techno, house şi multe altele. Şi în fiecare dintre ele am găsit cel puţin o melodie care să mă facă să simt ceva, să îmi exalteze sufletul sau să îmi facă inima să tremure de fericire atunci când ajungeam să ascult doar primele acorduri.
Nu m-am declarat niciodată o împătimită a unui gen anume şi asta pentru că, evident, m-am simţit atrasă de mai multe categorii de cât pot număra (iar îmi fac reclamă proastă la matematică);
Aşadar, muzica este un fel de portal către sufletul fiecăruia dintre noi.
Revenind la întrebare, totuşi, nu cred că aş putea să îi dau un răspuns fără să nu fiu destul de evazivă pe tema aceasta. Pentru mine, o melodie bună trebuie să fie melodia aia care să se regăsească în cel puţin 99.9% din cele enumerate mai sus. Pentru tine poate să fie cu totul şi cu totul altceva.
În concluzie, tu ce melodie o consideri foarte bună?

marți, 24 septembrie 2013

Today's Quote #4




Today's Quote #3





Să ne reamintim: Archild de Theodora P.

Archild de Theodora P.

[Click pe imagine pentru carte]

Descriere:

Ellea este “tipa aceea enervantă care o găseşti în orice clasă. În ultimul an de liceu, cu capul bine ascuns între cărţi, părul pe ochi, care nu vorbeşte cu nimeni şi niciodată nu îi ajută pe ceilalţi cu temele, chiar dacă este geniul clasei.” Dar totodată Ellea este şi un archild. Ce va face această puştoaică ale cărei puteri sunt infinite într-un oraş precum Clarksville, Tennesse, la liceul Northwest? Vreţi să aflaţi? Atunci să o urmărim pe Ell, în noua ei viaţă, în noua ei lume.