Încă mai cred..

Încă mai am impresia că viaţa s-a săturat să mă tot execute necondiţionat, chiar mai cred asta cu ochii încă deschişi şi plini de speranţă, dar atunci când văd că totul este doar o aparenţă nesatisfăcătoare care nu îmi oferă nimic mai mult, doar o simplă iluzie aleatorie aleasă dintr-o grămadă deja în drum spre putrefacţie, mă zdruncin şi cad din nou.

Lumea nu este mai mult. Viaţa în sine nu consta în culori şi nume pe care să le poţi uita uşor. Totul se leagă de un singur aspect: cum vrei tu să fie. Dar, oare, poţi să ai vreun cuvânt de spus? Sincer, nu mai ştiu asta. Nu cred că mai pot să mai pun degetul pe o altă rană şi să zâmbesc doar pentru că societatea consideră că asta trebuie să fac. Doare. Doare al dracului de tare când crezi cu toată fiinţa ta că totul va avea o luminiţă la sfârşit, că totul se va termina într-o baie extravagantă făcută la miezul nopţii în speranţă. Dar, doare şi mai tare, când dai tot ce ai, loveşti cu bunătate în stânga şi în dreapta, îţi tai sufletul pentru toţi sau pur şi simplu te arunci într-un abis al fericirii altora înaintea fericirii tale, încât atunci când realizezi în sfârşit că e şi rândul tău să mai primeşti, nu primeşti nimic.

Rămâi pustiit şi atât de obosit încât te doare. Te doare propria ta mândrie, ţi se zdrenţuieşte orgoliul şi ţi se sparge sufletul. Doare totul atât de tare în aceste momente încât realizezi: dar pentru ce am muncit atât? Pentru ce am crezut cu atât de multă tărie? Pentru ce am alergat atât. Am aruncat cu toate greutăţile din calea mea şi mi-am croit drum spre ceva ce oricum nu se va manifesta niciodată? Pentru ce?

Şi poate că nu am mereu un răspuns la tot ceea ce fac. Şi poate că da, sunt un copil câte o dată, dar asta nu mă face să fiu o păcătoasă, sau să fiu un păcat, ci mă face mai puternică, mă face să sper cu mai multă ardoare ca niciodată, crezând că poate, poate, într-un final un fel de semn ciudat îmi va da speranţa sau credinţa de care am nevoie. Până atunci voi continua să mă las rănită de cât de puţin primesc, când ştiu că eu ofer totul.

Mă doare sufletul când alţii au tot ce eu nu voi putea niciodată să am, dar sper, cred, visez în continuare. Asta nu a fost o poveste despre regret sau despre durere, ci despre suferinţa noastră când ne dorim cel mai mult să realizăm ceva sau când simţim nevoia că trebuie să primim, dar tot timpul se găseşte o cale să se ocolească asta şi pentru noi. Acest text nu se adresează celor care vor să judece, ci celor care vor pleca un cap la aceste rânduri şi se vor resimţi în ele.

Sunt încă un adolescent, sunt încă o parte dintr-un lucru mult prea mare pentru a-l înţelege. Dar asta nu înseamnă că voi înceta vreodată să mă consider un adult în ceea ce priveşte alte domenii. Dar niciodată nu am să uit: nu trăiesc pentru a fi învăţată, ci pentru a învăţa!

Mulţumesc că ai citit, oricine ai fi tu! Şi sper, chiar sper, să înţelegi!