Eşarfa..

16 ani. Liceul şi totul pare normal. Era, de altfel, o zi normală, sau cel puţin aşa speram eu să fie având în vedere că o zi normală la mine presupune cel puţin trei uşi de care să mă lovesc, zece trepte de care mă împiedic sau pur şi simplu o notă nu tocmai perfectă.

L-am întâlnit într-una din escapadele mele în spatele şcolii. Stătea acolo, părea doar epuizat, probabil lucrase mult. Avea cearcăne şi tot tacâmul pentru definiţia „obosit”, nu am îndrăznit să mă apropii, doar l-am privit de la distantă, mereu făceam asta. Era oarecum obositor pentru sentimentele mele să mă auto-joc cu ele. În fine, pauza era împotriva mea, aşa că m-am ridicat de pe banca îngheţată şi am dat să merg spre clasă, numai că el continua să rămână acolo. Nu avea oră sau se hotărâse sa chiulească? Am mers la banca lui, era singur, i-am atins mâinile care erau îngrozitor de reci, dar nu şi-a ridicat privirea. Adormise. Chiar era obosit. M-am aşezat lângă el si i-am învelit mâinile în eşarfa mea. Nu voiam să se transforme într-un cub de gheaţă, cel puţin nu cât trăiam eu. Am râs.

Trecuseră deja zece minute, era prea târziu să mai încerc să ajung la oră, dar prea devreme să îl las acolo. Am deschis cartea mea preferată şi am început să citesc. Era plăcut, chiar dacă gâtul meu aproape că făcea ţurţuri în lipsa călduroasei mele eşarfe. Cu zece minute înainte să se sune de ieşire i-am scris un bileţel şi l-am lăsat între degetele, acum destul de calde, sperând că aşa o să îmi înapoieze totuşi eşarfa. În ziua aceea nu a apărut. Începusem să mă îngrijorez, poate încă mai dormea şi atunci asta ar fi însemnat că sigur se transformase într-o stană de gheaţa. Am alergat spre banca aceea, dar el numai era acolo. Un zâmbet mi-a scăpat şi totuşi îmi voiam eşarfa înapoi, dacă o aruncase?

Zilele treceau iar eşarfa mea tot nu apărea. Deja mă stresa indiferenţa faţă de lucrurile altora. Eram aproape de poarta şcolii când l-am văzut rezemat de gratiile acelea reci, cred că avea vreo dragoste nedescoperită pentru lucrurile care emană răceala… mi-a făcut cu mâna. Bine, probabil nu mie, mă confundase sau îi făcuse cu mâna fetei din spatele meu, era mai drăguţă decât mine. Am trecut pe lângă el şi mi-am continuat drumul.

-                    Hmm. Mi te aminteam mai drăguţă cu persoanele străine. Chiar aşa invizibil sunt?

Vorbea cu mine. Bine, mă ciupeşte cineva? Vă rog?

-                    S-Scuze, nu ştiam că vrei să vorbeşti cu mine. Credeam că aştepţi pe altcineva…

-                    Păi, din câte ştiu eu, tu eşti cea care mi-a împrumutat eşarfa. Am venit să ţi-o înapoiez.

Nu uitase! Dar tot eram curioasă ce făcuse atâta timp.

-                    După o săptămână? Mă aşteptam să o primesc mai repede. Am crezut că ai îngheţat.

-                    N-am îngheţat. După cum se vede. Am avut treabă şi n-am vrut să ţi-o înapoiez.

Poftim? Cum adică nu a vrut să mi-o înapoieze?

-                    De ce? nu cred că dura mult ca să mi-o aduci.

-                    Nu, ai dreptate, nu dura, dar am profitat cât de mult am putut de parfum. Astăzi aproape că nu mai mirosea deloc, aşa că m-am decis să ţi-o înapoiez, dar vreau ceva la schimb. Ceva mai mult.

Bine… visam? Dacă da cred că ar fi timpul să mă trezesc altfel riscam să mă transform într-un rac la cât de mult mă înroşeam. I-am întins eşarfa pe care o purtasem în ziua aceea, dar nu a acceptat-o. M-a luat de mână şi mi-a spus cu cea mai dulce voce, că îi place de mine şi dacă vreau să fiu prietena lui. Aproape că nu îmi mai simţeam picioarele. Dar am reuşit totuşi să dau din cap. Eram foarte fericită. Poţi muri de fericire? Căci eu nu mai aveam mult.