Numele meu este Sephora Ethzel Godright, nume de cod: 2312, grupa de sânge:
0 pozitiv, clan: Godright, rang: Ceeoss, data activării: 27.12.2165, vârstă: 21
ani, înălţime: 1,70 m.
Să îţi reciteşti datele oficiale din arhiva oficială din incinta clădirii
Therathia era ceva ce făceam frecvent, dar asta nu pentru că îmi doream ca
informaţiile să se schimbe, ci pentru că îmi doream ca informaţiile să rămână
la fel orice s-ar întâmpla. Am terminat de citit dosarul şi l-am aşezat înapoi
de unde îl luasem. Era o plăcere de-a mea să îmi amintesc care este textura hârtiei
adevărate, care este posibilitatea, potenţialul, vechimea.
Am tras aerul stătut în plămâni, simţindu-i gustul pentru a mia oară,
gustându-l aproape inconştient şi totuşi perfect conştient, lăsându-mă să îmi
amintesc mereu cine sunt, unde sunt şi unde nu voi ajunge.
Îmi privesc pentru o ultimă dată reflexia într-un geam spart şi îmi
croiesc drum spre birourile oficiale din Therathia. Holurile sunt la fel de părăsite
ca şi acum zece minute când am trecut spre subsol, niciun suflet nu are
permisiunea să umble pe aceste holuri. Cu alte cuvinte, niciun om nu are voie să
calce în această clădire, altfel Consiliul va avea grijă de acesta.
Îmi ridic privirea către impunătoarele uşi şi mai trag o ultimă gură de
aer părăsită. Este timpul.
Scanarea genetică iese pozitivă, aşa că uşile se deschid şi sunt
cuprinsă de mireasma sufocantă a trandafirilor, de mirosul de exotism al
acestui loc sacru pe care puţini au ajuns să îl vadă, să îl simtă, să îl
cunoască. Scanez de la bun început perimetrul, apoi îmi croiesc drum către fântâna
centrală, aşteptându-mă în orice moment să fiu asaltată, pusă la încercare,
tentată să omor cu mâinile goale doar pentru amuzamentul Consiliului. Privesc
scârbită împrejurimile şi dorinţa de a sfâşia fiecare petală după fiecare
trandafir este aproape covârşitoare!
Totul este nefiresc de neliniştit, dar asta nu înseamnă că îmi permit să
las garda jos. Niciodată nu ai voie să laşi garda jos, niciodată nu ai voie să
calci strâmb sau să îţi doreşti ceva. Moartea a ajuns să fie pedeapsa cea mai
banală; tortura, umilinţa, biciuirea sufletului în faţa celorlalţi reprezintă
pedepsele capitale. Totul s-a schimbat, totul a murit sau a supravieţuit, dar
totul s-a rătăcit.
Am uitat de ce luptăm, am uitat cine suntem, de unde venim şi unde ne îndreptăm.
Sacrificăm, dar niciodată nu producem suficient cât să ajungă, aruncăm, dar nu
oferim nimic, dezgolim trupurile celor duşi, dar nu le mai îmbrăcăm la loc.
Suntem noi înşine, la fel de negrii şi de urâţi precum ei. Am devenit
doar arme, letale, groaznice, fără sentimente, fără carcasa care să le conţină
– oameni fără suflete.
Mai am fix doi metri şi jumătate până la prima treaptă ce înconjoară fântâna
de marmură din mijlocul Therathiei, doi metrii şi pot să răsuflu liniştită, dar
totul se schimbă brusc, rapid, neoxidat, ci pur şi simplu vacant şi lent, dar
foarte rapid! Detectorul de mişcare mă avertizează de pericolul care trebuie să
mă lovească în orice clipă din partea dreaptă şi chiar sunt tentată să fac o
ocolire pe stânga, dar ştiu că dacă fac asta voi da de altceva, mai urât, mai rău
– cui îi pasă!
Îmi prind atacatorul de gât şi în timp ce mă balansez pe umerii săi să
trec peste el, îi răsucesc gâtul cu mâinile goale şi îi aud trosnitul specific
al oaselor de la nivelul gâtului rupându-se bucăţică cu bucăţică. Nu îmi pasă.
Aşa cum am bănuit din stânga îmi apare un alt Kayrator ai cărui ochi roşii
mă scrutează, mă analizează, îmi distrug scutul şi aproape că sunt doborâtă de
intensitatea privirii lui – în special pentru că îl recunosc, ştiu cine a fost şi
pentru o secundă agonizantă îmi pare rău, după care instinctele mele preiau
conducerea.
Cu mâna dreaptă îmi scot pistolul din ataş şi îl îndrept spre singurul
loc unde ar putea să facă rău: o gaură minusculă, infimă, în mijlocul frunţii
Kayratorului, singurul loc unde îl pot lovi şi să simt cum se sfârşeşte sub acţiunea
devastatoare a glonţului cu titanium. Ajung să îmi mânjesc faţa cu un surâs
slab, degajat, semne că am intrat deja în starea de luptă fără să clipesc de
mai mult de trei ori.
Deja sunt gata de orice, de oricine, oricum, oriunde, orişicât. Sunt
gata, sunt pregătită să rupt, să sfâşii, să arăt ce pot, să demonstrez forţa
brută şi intelectuală a unui Ceeoss, să vadă cu toţii ce se poate întâmpla când
ameninţi un trup fără suflet, un trup care nu cunoaşte familie, care nu ştie
semnificaţia sentimentelor, să simtă şi ei ceea ce eu nu o să pot niciodată:
frica, teama, ura, furia, dezamăgirea. Nimeni nu ne poate înfrânge, şi totuşi unele creaturi
ca acestea au reuşit să ne subjuge!
Oamenii. Cei mai dispreţuitori, sufletele care au reuşit să ucidă
ne-sufletele, să cureţe invazia, să îşi revină, să se ridice din nou şi să
batjocorească rasa nouă fără să clipească de mai mult de două ori. Frica lor
este palpabilă, dar nebunia şi prostia lor i-au adus departe, dar nimeni nu ştie
cât de departe vor mai putea merge. Acum totul se joacă la un cu totul şi cu
totul alt nivel, specii încercând să subjuge specia dominantă, tabere, dar de
fapt, nimeni nu poate face nimic, cu toţii suntem adunaţi sub aceeaşi stea –
steaua a cărui nume nimeni nu o mai ştie, steaua care de acum este controlată
de singurii care sunt capabili să stârnească un strop de frică şi teamă în noi:
Consiliul.
În urmă cu două sute de ani, tehnologia de abia se propulsa, lucrurile
de abia se integrau, oamenii se credeau cei mai buni, singurii din univers, cei
care au reuşit să ţină în frâu o lume, să se nască pe ea, să crească şi să o
paseze generaţiilor ce aveau să vină, dar nu s-au gândit nici măcar pentru o
secundă că totul se va nărui nici măcar o sută de ani mai târziu.
Istoria a cunoscut cel mai mare genocid, omenirea aproape a dispărut,
iar lumea aproape că a încetat să mai existe, dar neghiobia oamenilor nu s-a
limitat la atât, au continuat să creadă că o să reuşească, dar puterile,
resursele, oamenii erau pe sfârşite. Sufletele lor erau gata să plece, să încheie
omenirea şi să lase Pământul altora, necunoscutului.
Disperarea a reuşit să convingă singurii rămaşi în viaţă de faptul că
dacă vrei viaţă trebuie să plăteşti într-un fel sau altul pentru aceasta, dar
singurul lor lucru valoros care le mai rămăsese erau chiar ei sau sufletele
lor.
Invazia a fost punctul în care oamenii au ales să îşi distrugă
sufletele pentru a putea să trăiască, totul s-a întâmplat atât de repede, doar
câţiva au reuşit să se ascundă, să supravieţuiască, să îşi ţină sufletele şi să
încerce să refacă totul. Şi a mers. Oamenii sunt asemeni unei boli, se vindecă,
dispar, dar niciodată definitiv, vor găsi mereu un sens pentru viaţa lor pe
care să îl îndeplinească, vor lăsa mereu o rădăcină în urmă din care se vor
ridica generaţii întregi.
Dar pe Pământ nu au rămas doar cei cu şi fără suflete ci şi cei care
le-au luat suflete. Generaţii întregi, specii negăsite niciodată. În sfârşit
oamenii erau siguri că nu sunt singurii din Univers, că viaţa lor fusese o
minciună şi nimic mai mult, dar o dată ce sufletele le-au fost dezgolite,
furate, stoarse de putere, aceştia s-au transformat în simple păpuşi manevrate
de singurii în stare să facă aşa ceva – Consiliul.
Creaturile care au jefuit oamenii de ultima lor speranţă, veneau de la
miliarde de ani lumină, din dimensiuni încă necunoscute, din locuri
neexplorate, neauzite de oameni, din întunericiri mai mari decât orice întuneric
de pe Pământ. Au promit că nu sunt singuri în Univers, au promis că un rău mai
mare va veni, dar de acum oamenii erau protejaţii lor atâta timp cât trăiau în
pace. Dar când regimul este totalitarist, pacea şi egalitatea nu exista! Din partea
Consiliului totul era bine, din partea oamenilor care îşi mai aveau încă
sufletele era greşit, dar nimeni nu a spus nimic. S-a trăit aşa mult timp, dar
apoi, în urmă cu doar cinci ani, totul s-a năruit! Pământul moare, urletele
sale sunt sfâşietoare şi numai un Ceeoss poate să le audă! Numai cei care s-au
născut fără tată! Numai cei care s-au născut în păcat, numai cei care nu au ce
să caute aici, care nu îşi vor găsi niciodată perechea pentru că pentru ei nu
s-a hărăzit încă aşa ceva. Pentru că atunci când oamenii cu suflet hărăzesc un
copil cu unul fără suflet se naşte arma letală: o maşinărie de luptă perfectă,
fără suflet, fără emoţii şi fără păcate; ne naştem noi – Zeos.
Zeos sunt copii al căror tată este cu suflet, dar purtătoarea este fără
suflet, atunci când cineva din Consiliu se sacrifică pentru a crea cât mai mulţi
astfel de copii, astfel de creaturi ca mine. Zeos este cel mai mic rang, te naşti
cu el, după care ai două alegeri. Nici măcar nu ştii să vorbeşti, dar decizia a
fost luată de un simplu simbol.
Există două simboluri de temut pe Pământ acum: simbolul focului şi
simbolul apei. Cei care se nasc de partea focului au posibilitatea de a se
antrena, de a trece prin toate celelalte ranguri, de a trece de la Zeos la
Saaris, iar apoi – ultima formă – adică eu – la Ceeoss. Cei care se nasc cu
semnul apei sunt aruncaţi, depozitaţi în compartimente criogenizate, pe bază de
hidrogen lichid care să le încetinească orice speranţă de a creşte. Sunt conştienţi
în tot acest timp, gândesc dar nu pot face nimic, sunt vii în acel lichid, îmbibaţi
în substanţe care să le asigure hrănirea, dar nu creşterea, într-o cutie care să
îi lase să moare dacă cineva doreşte asta.
Eu m-am născut cu semnul focului. Am luptat de când am făcut primul pas
şi până când voi muri. Ca şi Zeos ai responsabilitatea de a te antrena în
fiecare secundă din existenţa ta, în campusurile stabilite de către Consiliu. Să
lupţi cu alţii ca tine până când din cei două sute de Zeos care sunt în total
mai rămân doar douăzeci. Suntem douăzeci de Ceeoss, douăzeci de copii fără
suflete care au reuşit să supravieţuiască, care au reuşit să omoare o supă
optzeci de alte ne-suflete. Suntem maşinării de ucis, cu asta ne naştem, cu
asta murim. Suntem fabricaţi pentru a ţine ultima suflare a Pământului întreagă,
pentru a prelungi inevitabilul: moartea tuturor. Suntem aici pentru a proteja
cu preţul uciderii altora, suntem aici să dezlănţuim iadul asupra celor care se
împotrivesc Consiliului.
Nimeni nu mai poate face nimic în legătură cu asta, totul se joacă la
cu totul şi cu totul alt nivel. La vârsta de cinci ani, omorâsem deja două
ne-suflete. Nu avem nume decât atunci când împlinim optsprezece ani şi suntem
obligaţi ca până la acea vârstă să ucidem, să rămânem ultimii în viaţă, să străpungem
această dezlănţuire crudă a omenirii asupra noastră. La vârsta de şapte ani
eram deja un Saaris. Ucisesem mai multe ne-suflete decât puteam să număr. Eram
singura care se dezvolta atât de rapid şi prima care a trebuit să lupte împotriva
armatelor, împotriva răului absolut.
De ce nu ne împotrivim dacă suntem atât de puternici? Pentru că nu
putem, suntem programaţi genetic să ascultăm orice ordin al Consiliului şi să încercăm
să readucem „pace” acestui Pământ pe moarte. Acestei planete atacate din toate
direcţiile.
Acum Pământul este repartizat în trei clanuri – Godright, Harzeel şi
Sareus, toate controlate de Consiliu, toate cu aceeaşi ţintă: să ucidem cât mai
multe creaturi Kayrator.
Kayrator sunt o specie ce aparţine doar lui, numai el are dreptul să
îi controleze şi tot ceea ce va el este să distrugă Pământul şi tot ce a mai rămas
din el, să distrugă fiecare suflare de pe acesta şi să nu privească înapoi. Bătălia
aceasta durează de mai bine de cinzeci de ani, dar totul s-a năruit acum trei
ani când greşeala fatală a oamenilor a dus la tăcerea absolută – Antebellum.
Oamenii cu suflete au considerat că pot juca în două tabere, să distrugă
totul din interior spre exterior şi să îşi recâştige puterea înapoi, numai că
nu totul a mers conform planului, totul s-a năruit chiar sub ochii lor. Au
creat un alt război care nu s-a sfârşit încă şi nu se va termina niciodată.
Aici intervin eu. Ca şi Ceeoss sunt obligată să apăr, să sfâşii, să
distrug, să termin orice rădăcină a unei rase care trebuie să părăsească această
gazdă, să îşi găsească altă casă sau să dispară complet. Sunt aici pentru a
omorî orice îmi stă în cale.
Aud râsul malefic al conducătorului clanului Godright. Acelaşi râs cu
care am crescut, aceiaşi ochi albaştrii pătrunzători şi reci asemeni gheţii.
Aceiaşi obraji înalţi şi aceleaşi buze roşii care te fac să mori doar din mişcările
lor. Acelaşi corp triumfător antrenat zilnic pe care nu se vede încă nicio
cicatrice. Atât de puternic este.
-
Crosswhite. Spun eu repede şi îmi îndrept privirea din nou către
cizmele sale negre şi strălucitoare. Numele lui pe buzele mele sună atât de
familiar şi totuşi atât de îngheţat, de rupt, de spart, de sfâşiat. Nu avem
voie să ne privim conducătorul. Nu avem voie să facem nimic, suntem genetic
programaţi să ascultăm şi să nu ne împotrivim. Suntem pur şi simplu inutili în
faţa vorbelor sale.
-
Ethzel.
Îmi răspunde el la fel de scurt. Mişcarea corpului său spre mine mă
face să fac doi paşi înapoi. Niciodată să nu crezi lumina, este înşelătoare,
distrugătoare, orbitoare, moartă şi inutilă. Sunt pregătită de lovitura
pumnului său îndreptat spre faţa mea chiar înainte de a se gândi el însuşi să
facă asta; dar ştiu că mă amăgesc singură, pentru că el are deja următoarele
douăzeci de lovituri deja pregătite. Forţa cu care pumnii şi picioarele sale se
îndreaptă spre mine este imensă, devastatoare. Barez fiecare lovitură, dar simt
cum aura lui se schimbă, simt cum mişcarea lui spre arma pe care o ţine ascunsă
sub pantalonii perfect călcaţi şi apretaţi se va îndrepta către mine. Îmi scot
arma înainte ca el să scoată siguranţa armei. Aş spune că pare impresionat, dar
aş minţii, noi nu simţim nimic, niciodată.
Mă dezarmează rapid, fără mişcări prea bruşte, mă lasă atât de nepregătită
pentru pumnul pe care reuşesc să îl prind în abdomen. Sunt aproape gata să
scuip lichidul albastru care îmi curge prin vene, sunt aproape gata să îi retez
capul, dar ştiu că nu aş putea, dar nu voi pierde atât de uşor.
Îmi trec mâna peste sabia prinsă cu grijă de spatele meu şi reuşesc
dintr-o mişcare să îi crestez pielea de la antebraţul stâng. Rămân încremenită şi
aştept. Nu avem voie să îi rănim pe conducători, trebuia să fie doar un test!
La dracu! Simt deja durerea cum se instalează în corpul meu. Este reacţia
genetic structurată de a se întâmpla; fiecare injurie adusă la adresa corpului
conducătorului clanului de care aparţii este răsplătită cu cea mai sfâşietoare
durere pe care ai să o simţi vreodată şi să speri să mori, nu să trăieşti.
Miliarde de ace se înfig în mine, mii de strigăte stau să îmi iasă din gură, sângele
mi se coagulează pentru o fracţiune de secundă pentru a-mi provoca multiple
cheaguri. Este reacţia specifică, dar chipul meu nu schiţează nimic, nu mă mişc
nici măcar un milimetru, nici nu mai respir. Stau pur şi simplu acolo, în aceeaşi
poziţie aşteptând ca durerea să dispară.
Crosswhite mă priveşte atent, urmărindu-mi fiecare gest pe care nu îl
fac, aşteptând ca gura mea să se deschidă şi ca strigătul meu să asurzească
totul, dar asta nu se întâmplă. Nu se va întâmpla niciodată. Suntem condamnaţii
să suferim în liniştea corpului nostru, suntem pur şi simplu închişi cu totul în
noi, nu avem cum să evadăm. Suntem prinşi, sclavii unei conduceri prost funcţionale,
fără vreun drept la libertate.
Noi suntem cei care în mai puţin de o zi va trebui să atacăm baza de
antrenament a Kayratorilor. Noi suntem cei mai puternici, noi suntem Ceeoss.
Noi vom simţi libertatea doar la ultima suflare a Pământului. Noi suntem purtătorii
puterii, unei puteri subjugate şi distruse, dar totuşi cei mai puternici. Noi
vom muri şi nimeni nu va da doi bani pe noi. Inspir adânc şi iau poziţia de
drepţi. Şi-a câştigat dreptul să îmi facă orice doreşte. Şi-a câştigat dreptul
să mă distrugă sau să mă lase în pace sau amândouă, el este conducătorul meu,
cel de care sunt obligată să ascult, cel în faţa căruia nu am voie să respir, să
fac nimic.
Sunt pur şi simplu condamnată la moarte dinainte de a ajunge să omor
ciuma care s-a instalat pe Pământ. Închid ochii şi aştept. Sunt curioasă cum
arată moartea, sunt curioasă cum arată întunericul cu adevărat, dar nu sunt
pregătită pentru ceea ce urmează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu